Rectorii Universității Politehnica Timișoara
Istoria Universității Politehnica Timișoara este strâns legată de viziunea și devotamentul celor care i-au fost la cârmă. Rectorii care s-au succedat de-a lungul timpului au modelat, prin deciziile și viziunea lor, destinul unei instituții care a devenit un reper al educației inginerești din România. Fiecare rector și-a adus contribuția la dezvoltarea și consolidarea instituției, adaptând-o contextului istoric și provocărilor fiecărei perioade.
Școala Politehnica (1920–1948)
Fondator al Școlii Politehnice din Timișoara, academician și matematician român, profesor universitar la București și la Timișoara, a fost primul rector al Școlii Politehnice din Timișoara. Personalitate proeminentă a școlii matematice românești, are contribuții în multiple domenii ale matematicii pure și aplicate. Este unul din fondatorii teoriei ecuațiilor integrale. A lăsat numeroase studii în domeniile ecuațiilor funcționale, seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii. A militat pentru înființarea Școlii Politehnice din Timișoara al cărei prim rector a fost, în 1920. În această calitate, prima sa grijă a fost să găsească cadrele didactice corespunzătoare. A editat la Timișoara „Revista Matematică”
În 1941, după multe insistențe și prin efortul unor profesori de la Politehnica din Timișoara, cât și a unor intelectuali luminați din Banat, se înființează mult-dorita Facultate de Construcții, iar printre primii profesori a fost cooptat și Nicolae Maior. A slujit universitatea cu devotament și pricepere până la pensionarea din 1964 și, ulterior, ca profesor consultant, până la stingerea din viață. A condus Politehnica, în calitate de rector, în perioada 1949-1950. În anii cât a fost profesor activ, dar și în perioada în care a activat ca profesor consultant, Nicolae Maior a condus și a coordonat activitatea în domeniul geotehnicii și a fundațiilor. Reînființarea la Facultatea de Construcții din Timișoara a specializării de Drumuri a permis specialistului care era Nicolae Maior șă îndrume și să eficientizeze și grupul de discipline asociat acestei specializări. Este considerat întemeietorul Școlii timișorene de drumuri și poduri.
A fost un matematician român, membru titular al Academiei Române. În 1921, în urma înființării Școalei Politehnice din Timișoara, grație stăruințelor lui Traian Lalescu, Vâlcovici devine profesor la Timișoara și este ales rector al noului centru de învățământ superior tehnic. Victor Vâlcovici este considerat creatorul hidrodinamicii și al aerodinamicii teoretice românești și primul mecanician de anvergură pe care l-a dat țara noastră. Opera sa științifică are peste 150 de lucrări dedicate mecanicii analitice, teoriei elasticității, astronomiei și cosmogoniei. A depus, timp de 9 ani, o muncă extraordinară pentru edificarea, cu toate greutățile începutului, a noii Școli Politehnice din Timișoara, de la construirea unui local propriu, până la asigurarea cu cadre didactice sau organizarea de laboratoare.
Președinte de onoare al Cercului studenților minieri, este autorul unuia dintre primele cursuri ale Școlii Politehnice din Timișoara (Curs de exploatări miniere), apărut încă din 1921. Una dintre lucrările sale de marcă este „Terminologia tehnică românească privitoare la construcțiunile miniere”, apărută în 1938. A îndeplinit funcția de rector în perioada 1930-1933. În mandatul său, la Școala Politehnică din Timișoara se dă în folosință clădirea ce adăpostește Cantina Politehnicii, situată alături de cămin, unde pot lua masa 450 de studenți. De asemenea, se creează două facultăți distincte: Electromecanică, respectiv Mine și Metalurgie. Tot atunci, pe lângă Școala Politehnică se constituie o secție de pregătire militară, având o baterie de artilerie și un pluton de geniu. Nu în ultimul rând, în mandatul său se acordă personalitate juridică Școlii Politehnice din Timișoara, iar instituția e scutită de orice impozit, taxă sau timbru.
În toamna anului 1920 - odată cu înființarea Școlii Politehnice din Timișoara - directorul de atunci, renumitul matematician Traian Lalescu, l-a chemat pentru a îndeplini funcția de subdirector. În perioada 1920 - 1924 a funcționat că profesor suplinitor de rezistența materialelor și mecanică rațională. În 1923 a fost numit profesor provizoriu de rezistența materialelor la Politehnica din Timișoara, iar în 1926 profesor titular. Profesorul C.C. Teodorescu este primul care a aplicat pe larg metodele statistice pentru încercările materialelor și a publicat primul curs de rezistența materialelor de la noi din țară în 1923, la Editura Școlii Politehnice din Timișoara. A creat, la Timișoara, primul laborator din țară de încercare a materialelor. În perioada 1934-1939, a îndeplinit funcția de rector al Școlii Politehnice din Timișoara. E cunoscut ca fondator al Școlii de rezistența materialelor.
Format la școala germană de organe de mașini, Corneliu Severineanu devine cadru didactic al Institutului Politehnic Timișoara, încă din perioada de început. A predat disciplinele Organe de mașini și Mașini de ridicat. În Biblioteca Universității Politehnica Timișoara se găsesc lucrările proiectate împreună cu studenții anilor II și III în cursul anului universitar 1925-1926. A fost președintele secțiunii de electromecanică în perioada interbelică, iar ulterior rector al Școlii Politehnice timișorene în perioada 1939-1940.
Profesor al Școlii Politehnice din Timișoara în perioada 1920-1948, profesorul ing. Ilie Popescu face parte din conducerea instituției, fiind președintele secțiunii de mine și titular al catedrei de mașini miniere. Îndeplinește funcția de rector al Școlii Politehnice din Timișoara în două perioade scurte: decembrie 1933 - februarie 1934 și iunie 1940 - noiembrie 1940.
A fost, într-o primă etapă, președinte al Societății Studenților în Științe, ajungând, ulterior după parcurgerea tuturor treptelor carierei didactice, profesor doctor, șeful Catedrei de Mineralogie și Petrografie. A îndeplinit funcția de rector al Școlii Politehnice din Timișoara în perioada 1940-1941. Una dintre lucrările sale de referință este „Cristalografia fizică”.
A fost un inginer electrotehnician român, creatorul școlii românești de electrotehnică teoretică, membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România și membru corespondent al Federației Internaționale a inginerilor. A absolvit Școala Politehnică Federală din Zürich în 1918, iar între 1919 - 1923 a lucrat ca asistent în aceași instituție. În 1923 primește titlul de doctor docent, în 1922 pe cel de doctor în științe tehnice. Întors în țară în 1925, acceptă să primească șefia catedrei de electrotehnică și electricitate la nou-înființata Școală Politehnică din Timișoara, pe care o va conduce timp de 40 de ani. Aici înființează și primul laborator de tehnică a tensiunilor înalte din țară (1927). A fost rectorul Politehnicii în perioada războiului (1941-1944).
Profesor universitar la Facultatea de Mecanică, e cunoscut ca întemeietorul școlii românești de mașini termice, fiind și autor al primului tratat de motoare cu ardere internă apărut în limba română. A fost decan al facultății de Electromecanică (1926 -1942), rector al Școalei Politehnice din Timișoara (1944 -1946) și șef al Catedrei de Mașini Termice (1948-1962). În 1924 profesorul Marin Bănărescu a înfiinţat laboratorul de maşini cu ardere internă, care, decenii de-a rândul, a fost singurul de acest fel din România. În acest laborator s-au făcut studii de încercare şi omologare a motoarelor de tractor, de autocamioane, de autoturisme şi a unor motoare stabile contribuind astfel la creerea şi dezvoltarea industriei maşinilor termice.
În anul 1911 a absolvit Königlich Bayerische Technische Hochschule München. A fost profesor universitar doctor inginer în chimie și rector al Universității Politehnica Timișoara între anii 1946-1947. În primul an de activitate al Școlii Politehnice din Timișoara, prof.dr.ing. Constantin Cândea a creat laboratorul de chimie. A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935 și membru titular începând cu 20 decembrie 1936.
Institutul Politehnic Timișoara (1948–1970)
A fost un chimist român, membru titular al Academiei Române din 1952 și președinte al Academiei între anii 1963-1966. Cercetările științifice efectuate de profesorul Murgulescu în domeniul chimiei fizice au abordat teme legate de: structura moleculară și spectroscopie, cinetică chimică, termodinamică chimică, electrochimie, radiochimie, chimie anorganică și analitică. Între anii 1947-1949 a fost rector al Institutului Politehnic Timișoara, în mandatul său fiind înființată Facultatea de Chimie Industrială. În 1974 s-a opus inițial alegerii Elenei Ceaușescu direct membru titular al Academiei Române. În 1977 a fost marginalizat de conducerea politică, după ce s-a opus măsurii dictate de Nicolae Ceauşescu de a scoate Institutul de Chimie Fizică de sub tutela Academiei.
În 1941, după multe insistențe și prin efortul unor profesori de la Politehnica din Timișoara, cât și a unor intelectuali luminați din Banat, se înființează mult-dorita Facultate de Construcții, iar printre primii profesori a fost cooptat și Nicolae Maior. A slujit universitatea cu devotament și pricepere până la pensionarea din 1964 și, ulterior, ca profesor consultant, până la stingerea din viață. A condus Politehnica, în calitate de rector, în perioada 1949-1950. În anii cât a fost profesor activ, dar și în perioada în care a activat ca profesor consultant, Nicolae Maior a condus și a coordonat activitatea în domeniul geotehnicii și a fundațiilor. Reînființarea la Facultatea de Construcții din Timișoara a specializării de Drumuri a permis specialistului care era Nicolae Maior șă îndrume și să eficientizeze și grupul de discipline asociat acestei specializări. Este considerat întemeietorul Școlii timișorene de drumuri și poduri.
A fost cadru didactic al Facultății de Construcții, iar ulterior a îndeplinit funcția de rector al Institutului Politehnic din Timișoara în perioada 1950-1956. În timpul mandatului său, Institutului Politehnic Timișoara i se atribuie clădirea Palatului Lloyd, care va găzdui Rectoratul Politehnicii și laboratoare ale Facultății de Chimie. Tot în acea perioadă se înființează, pe lângă Institutul Politehnic, Facultatea Muncitorească, cu durata de doi ani, și cursurile serale și fără frecvență, cu durata de 6 ani. Tot în mandatul său a fost înființat laboratorul de cineficare.
A fost un academician român, chimist, membru titular (din 1963) al Academiei Române. Format și încadrat la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, la începutul celui de Al Doilea Război Mondial se refugiază împreună cu facultatea la Timișoara, unde înființează, în cadrul Institutului Politehnic din Timișoara, Facultatea de Chimie Industrială, al cărei decan devine. Înființează, de asemenea, Baza de Cercetări Științifice din Timișoara. Devine pentru scurt timp Rector al IPT, apoi ministru adjunct în Ministerul Educației și Învățământului, însă este demis ca urmare a mișcărilor studențești din Timișoara din 1956. Numele său îl poartă astăzi Institutul de Chimie „Coriolan Drăgulescu” din Timișoara.
În 1948 devine profesor suplinitor la Institutul Politehnic Timișoara, la disciplina „Tehnica curenților slabi”, iar în 1952 șeful catedrei de Măsuri Electrice, pe care o va coordona până la pensionare, în 1983. Din 1960 s-a dedicat domeniului calculatoarelor, în special părții electronice a lor. A realizat prima memorie cu ferite din România, realizare pentru care a primit Premiul Academiei Române. Începând din 1960 lucrează la realizarea calculatoului CETA, bazat pe principiile calculatorului PDP-8, calculator finalizat în 1973. În 1965 înființează la IPT prima secție din România de specializare în calculatoare, prima promoție fiind cea din 1966.
După absolvirea, în 1951, cu diplomă de merit, a Facultății de Electromecanică a Institutului Politehnic Timișoara, a fost reținut ca asistent la disciplina Mecanică teoretică, în același an fiind numit director de studii al Institutului de Siderurgie și șef de lucrări la disciplina Mecanică. În 1952 este transferat la București, iar în 1957 este detașat la Timișoara și numit rector al Politehnicii, funcție pe care a ocupat-o până în 1962. În 1971 își susține teza de doctorat sub conducerea lui Gheorghe Silaș, iar în același an e transferat la Ministerul de Externe și numit ambasador în Tunisia.
A fost un inginer român, membru corespondent (18 decembrie 1991) al Academiei Române. Și-a început cariera didactică în anul 1944 ca asistent suplinitor și a parcurs întreaga ierarhie universitară in cadrul la Universității Politehnica Timișoara. În 1951 a devenit profesor de Mecanică Teoretică la Facultatea de Mecanică și de Construcții. Între anii 1952 - 1956 a fost prodecan al Facultății de Construcții, între 1957-1962 și 1963-1976 a fost prorector al Institutului Politehnic Timișoara, iar între anii 1962-1963 rector. . În 1972 a fost distins cu titlul de profesor emerit. În domeniul cercetării științifice a abordat probleme de mecanică generală și analitică, ciocniri, vibrații, percuții, zgomote și influența lor asupra organismului uman.
A fost un inginer român, specialist în beton armat, membru corespondent al Academiei Române, întemeietorul Școlii de beton armat și a Laboratorului de cercetare în domeniul betonului din Timișoara. A urmat Școala de Geniu la București și Versailles, Facultatea de Construcții Civile la Politehnica din București. Între anii 1963-1971 a fost rector al Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timișoara. A participat la construirea uzinelor de la Reșița și a complexului de la Văliug. În 1963 devine membru corespondent al Academiei Române. De asemenea, a fost membru al Comitetului European al Betonului din Paris, iar în 1980 este distins cu Medalia de Argint a Federației Internaționale a Precomprimării.
Institutul Politehnic „Traian Vuia” din Timișoara (1970 - 1991)
A fost un inginer electromecanic român, academician. A fost dezvoltatorul școlii românești de mașini hidraulice, inițiate de profesorul Aurel Bărglăzan. În urma activității de cercetare, a obținut rezultate valoroase în mai multe domenii: hidrodinamica turbomașinilor, turbine, pompe, mașini hidraulice reversibile, cuplaje hidraulice, ventilatoare, turbine de foraj și vânt, hidrodinamica profilelor și rețelelor de profil, fenomenul de cavitație, efecte de scară. Ioan Anton și-a început cariera de cadru didactic al Facultății de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic Timișoara în 1949, parcurgând de-a lungul anilor toate gradele didactice și îndeplinind diverse funcții specifice: asistent suplinitor (1 ianuarie 1949), șef lucrări (aprilie 1949), conferențiar suplinitor (1 octombrie 1951), atestat conferențiar (1956), profesor titular provizoriu (1962), atestat profesor (1967), șef al Catedrei de Mașini hidraulice, (1962-1973 și 1982-1989). Începând cu anul 1964 a fost și conducător de doctorat. A îndeplinit funcția de rector al Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timișoara în perioada 1971 -1981.
Și-a dorit din toată inima să devină inginer pentru că a considerat că este o meserie de viitor, astfel că imediat ce a terminat liceul s-a înscris la Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic Timișoara. Imediat ce a terminat facultatea, s-a angajat ca preparator principal la Catedra de Fizică de la Universitatea Politehnica, în anul 1957. Încetul cu încetul a ajuns asistent, profesor, iar în final, spre surprinderea ei, șef de catedră. În această perioadă, Coleta de Sabata și-a dedicat timpul unei alte pasiuni pe care o avea, și anume cercetarea, în special în domeniul conversiei energiei solare. În anul 1981 a fost aleasă rector. După retragerea din activitatea profesională s-a dedicat scrisului. A publicat zeci de volume, în domenii dintre cele mai diverse, de la cele dedicate instituției în care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții, până la cărți dedicate culturii tehnice în Banat, istoriei etruscilor, migrației italienilor, romane de dragoste sau polițiste.
Universitatea Tehnică din Timișoara (1991-1995)
După Revoluția din 1989, primul rector ales al Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timișoara din perioada post-decembristă a fost Radu Vlădea, la vremea respectivă cel mai tânăr rector din țară, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1992. A activat în cadrul Facultății de Chimie Industrială, aria sa de expertiză fiind tehnologia chimică organică, domeniu în care a și înființat un colectiv de cercetare. De numele său se leagă în special clădirea actuală a Facultății de Chimie, care a fost construită la inițiativa sa. Mai mult, acesta a fost prezent pe șantier pe toată durata lucrărilor.
A absolvit Facultatea Electrotehnică, specialitatea Electromecanică în 1958. A devenit cadru didactic al Institutului Politehnic Timişoara în 1959, funcţionând în cadrul Catedrei de Tehnologia Materialelor a Facultăţii de Mecanică. A obţinut titlul ştiinţific de Doctor în 1970, cu teza „Fenomene fundamentale la prelucrarea cu scântei electrice cu electrod oscilant”. În 1980 a fost numit profesor universitar, cu menţiunea că între 1974 şi 1976 a lucrat la Universitatea Naţională a Republicii Zair din Kinshasa. Din anul 1990 a devenit conducător de doctorat în specialitatea „Inginerie tehnologică”, cu orientare preferenţială spre optimizarea prelucrărilor prin eroziune electrică şi cu laser. În plan didactic, s-a remarcat, în special, prin dezvoltarea sau inițierea cursurilor universitare Ştiinţa şi tehnologia materialelor, Sisteme şi tehnologii laser, Proiectarea statistică a experimentelor. Pe parcurs, şi-a asumat mai multe funcţii de conducere în cadrul universităţii, între care cele de prodecan al Facultăţii de Mecanică (1977-1982), şef al Catedrei de Tehnologie Mecanică (1985-1990), rector al Universităţii Politehnica Timişoara (1992-1996), secretar ştiinţific al Senatului universităţii (1996-2000), membru al Consiliului Academic al UPT.
Universitatea „Politehnica” din Timișoara (1995-2013)
A urmat Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic din Timișoara, pe care a absolvit-o în 1959, făcând parte din prima promoție cu specialitatea Tehnologia Construcțiilor de Mașini. În 1973 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Cercetări teoretice și experimentale asupra structurii, proprietăților fizice și rugozității suprafețelor prelucrate prin eroziune electrică”, sub conducerea lui Aurel Nanu. După absolvire, în perioada 1959-1961 a fost încadrat ca șef de secție fabricație la Centrul Mecanic din Timișoara. Din 1961 și până la pensionare, în 2006, a fost cadru didactic la Universitatea Politehnica din Timișoara: asistent (1961-1968), șef de lucrări (1968-1977), conferențiar (1977-1990), iar din 1990, profesor universitar. Din 1991 a fost conducător de doctorat în domeniul „Științe inginerești”, specialitatea „Știința materialelor”. În această perioadă a fost șef al catedrei de Tehnologia Construcțiilor de Mașini (1985-1990), prorector (1990-1996) și rector (1996-2004). Din 1999 este membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România, activând în cadrul secției „Inginerie Mecanică”.
În calitate de profesor universitar doctor inginer în Automatică și Calculatoare, conducător de doctorat în Calculatoare și Tehnologia Informației a susținut cursuri de arhitectura calculatoarelor, programare concurentă, programare Java, rețele neuronale. Rector al Universității „Politehnica” din Timișoara, ales în 2004 și 2008, după patru mandate de prorector, în care a fost ales în 1990, 1992, 1996 și 2000. În legislatura 2008 - 2012 a fost senator al României din partea Partidului Naţional Liberal. Din 2012 este primar al municipiului Timişoara.
Universitatea Politehnica Timișoara (2012– )
Între anii 1973-1978 s-a format ca inginer mecanic la la Institutul Politehnic Timișoara, specialitatea Tehnologia Construcțiilor de Mașini. În anul 1992 a obținut titlul de doctor inginer cu teza „Studii și cercetări asupra materialelor amorfe feroase cu proprietăți magnetice deosebite”, sub îndrumarea lui Marin Trușculescu. Între 1982-1992 a fost cercetător științific la Institutul de Cercetări Metalurgice București, filiala Timișoara și cadru didactic asociat la politehnică. În cadrul Universității Politehnica din Timișoara, Facultatea de Mecanică, catedra de Știința Materialelor și tratamente Termice a urcat toate gradele didactice: asistent (din 1982), șef de lucrări (din 1992), conferențiar (din 1996) și profesor (din 2000). Principalul său domeniul de cercetare este cel al materialelor și tratamentelor termice neconvenționale. A îndeplinit funcțiile de prodecan al Facultății de Mecanică (1996-2004), director al Centrului de Cercetare pentru Procesarea și Caracterizarea Materialelor Avansate (2007-2012), prorector (2004-2012) și rector al Politehnicii (din 2012).
Este absolvent al Facultății de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității Politehnica Timișoara, secția Automatică și Informatică Aplicată, promoția 1995, iar ulterior al unui program de studii aprofundate în același domeniu. Din 1997 devine cadru didactic al Facultății de Automatică și Calculatoare, urcând toate treptele profesionale: șef de lucrări din 2002, conferențiar din 2009, prorector responsabil cu procesul de învățământ, problematica studențească și asigurarea calității din 2016, rector ales în urma scrutinului din 2020. În perioada mandatului de prorector a îndeplinit și funcția de președinte al Asociației Sportive Universitare Politehnica Timișoara. În 2007 și-a susținut teza de doctorat cu tema „Conducerea sistemelor haotice/Convertoare electronice”, care este și domeniul său principal de expertiză.