Un veac de excelență universitară la Timișoara

Contextul istoric și momentul fondator

În 2018 am sărbătorit Centenarul României, în 2019 Centenarul Banatului, iar în 2020 Centenarul Politehnicii timișorene. E interesant cum istoria potrivește uneori lucrurile și le leagă între ele. Căci năzuințele bănățenilor de a avea un institut de învățământ superior nu ar fost posibile în absența Marii Uniri, tot așa cum fără alipirea Banatului la Patria Mamă nu s-ar fi putut crea acea emulație care a dus la înființarea Școalei Politecnice, prin decretul regal semnat de Majestatea Sa Ferdinand, la 11 noiembrie  1920, ridicând astfel Timișoara la rangul de Civitas Academica. Iar Politehnica, la rândul său, prin însăși misiunea sa, a contribuit într-un mod exemplar la propășirea economică, socială și culturală a Timișoarei, a Banatului, a României și chiar și dincolo de granițele acesteia.

Timișoara la început de secol XX: vocație industrială

Începuturile și primele forme ale învățământului în Timișoara sunt împletite cu istoria multiseculară a orașului. Primele mențiuni documentare privind existența unor școli datează din secolul al XIV-lea. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea se creează condiții favorabile pentru lărgirea învățământului de toate gradele.

Cristalizarea relațiilor capitaliste și revoluția industrială impulsionează viața economică a Banatului atât de bogat în resurse naturale. Apar și se dezvoltă industrii noi (metalurgică, extractivă, textilă, alimentară etc.), împreună cu o întreagă rețea de căi ferate. Timișoara devine un oraș important și are un ritm rapid de dezvoltare.

La începutul secolului al XX-lea, Timişoara era al doilea oraş al Ungariei, după Budapesta, ca însemnătate economică. Un academician maghiar scria în acea perioadă: „Gospodina germană găteşte cu făină timişoreană; englezul poartă încălţăminte din Timişoara; clopotul de provenienţă timişoreană bate în România; pălăria timişoreană ajunge în Franţa şi Belgia; trăsurile din Timişoara se mână în Serbia; copilul din Bulgaria mănâncă bomboane produse la Timişoara; egipteanul îşi aprinde ţigara cu chibritul timişorean”.

Pentru marile societăţi capitaliste, controlate din Viena şi Budapesta, investiţiile în Timişoara prezentau multiple avantaje. Oraşul se afla în centrul unei regiuni bogate în materii prime, se găsea în apropierea României şi a statelor balcanice, care absorbeau produsele fabricate, era un centru urban multilingv şi forţa de muncă din afară se putea stabili şi adapta fără dificultăţi, fără să se simtă străină. Timişoara a fost primul oraş din ţară care şi-a făurit un program vast de extindere a industriei şi de dezvoltare industrială, protejând mica industrie. De altfel, Timişoara a avut şi până atunci vocaţia de oraş al tehnicii, un oraş multicultural în care etniile şi-au dat mâna şi şi-au adus adus, fiecare, aportul la dezvoltarea economică a zonei. Astfel că înfiinţarea, aici, a unei Politehnici, nu este o întâmplare, ci o consecinţă firească.

Drumul anevoios către înființarea instituției

O întreagă galerie de ilustre personalități ale vremii s-au angajat cu toată dăruirea în ceea ce avea să fie actul de naștere al Școlii Politehnice. Multe din gesturile, cuvintele, gândurile, dar mai ales faptele, au rămas memorabile, ele făurind istoria și tradiția acestei școli.

Ideea înființării unei școli politehnice în Timișoara a apărut încă de la începutul secolului al XX-lea, imperiul Austro-Ungar dorind atât dezvoltarea industrială a Banatului, cât și oferirea unui motiv de satisfacție populației române, majoritare. Urmare a propunerii din ședința Consiliului Municipal din 26 noiembrie 1906, în 1907 primarul Carol Telbisz înaintează Ministerului Instrucțiunii Publice din Budapesta un memoriu privind necesitatea școlii politehnice, însă propunerea ministrului Instrucțiunii înaintată Parlamentului din Budapesta în 1911 este respinsă. După eșecul primelor demersuri, Consiliul Municipal se adresează, la 29 aprilie 1912, reputatului profesor dr. Kornel Zelovich, de la Politehnica din Budapesta, cu rugămintea de a susține și argumenta necesitatea întemeierii unei instituții tehnice universitare la Timișoara. Profesorul Zelovich elaborează, cu acribie științifică, un memoriu foarte documentat prin care demonstrează necesitatea celei de-a doua Politehnici în Ungaria. Eruditul profesor remarca faptul că, dintre toate orașele care au voit universitate, „singur orașul Timișoara a apreciat după cuviință însemnătatea științelor tehnice prin faptul că, atunci când devenise actuală chestiunea noilor universități, Timișoara a înțeles să atragă atenția cercurilor conducătoare asupra necesității de a se înființa a doua școală politehnică… Orașul dezvoltă o vie activitate comercială și industrială, care se ridică deasupra tuturor orașelor noastre de provincie”. Izbucnirea Primului Război Mondial face ca șirul acestor demersuri să fie temporar întrerupt. Totuși, ministerul deleagă o comisie formată din rectorul Politehnicii din Budapesta și a 9 profesori care să se ocupe de problemă împreună cu Primăria din Timișoara. Demersurile sunt reluate în 1916, iar în februarie 1917 comisia își prezintă concluziile și își pronunță acordul pentru înființarea celei de-a doua Politehnici a Ungariei, recomandând ca reședință orașul Timișoara. La 23 noiembrie 1917, pentru susținerea proiectului, Primăria hotărăște să cedeze pentru clădirile Politehnicii un teren de 8 ha pe malul stâng al Begăi și să amenajeze clădirea unei școli sau a unei cazărmi pentru funcționarea temporară a școlii.

Evenimentele de la sfârșitul Primului Război Mondial întrerup, pentru scurt timp, șirul acestor susținute strădanii, care onorează o întreagă generație de oameni preocupați de destinul Banatului și propășirea locuitorilor din această provincie. Marea Unire de la 1918 deschide noi speranțe românilor bănățeni de realizare a dezideratului împlinirii unei meniri științifice și economice, care să identifice cu adevărat interesul și cerințele majorității locuitorilor din Banat. Din vara anului 1919, când s-a instaurat administrația românească în Banat, ideea înființării Școlii Politehnice la Timișoara va însufleți și canaliza energiile aproape a întregii intelectualități și a factorilor responsabili din viața publică bănățeană. Personalități culturale și științifice (Traian Lalescu, Emanuil Ungureanu, Miron Cristea, Valeriu Braniște, Cornel Cornean, Stan Vidrighin, Traian Birăescu, Ascaniu Crișan și alții) au constituit Asociația Culturală din Banat, care și-a stabilit ca obiectiv prioritar și imediat înființarea Școlii Politehnice la Timișoara.

Ideea unei politehnici apare ca o componentă a unei concepții mai largi, care viza multiple laturi ale culturii, ce urmau să fie îmbrățișate de noul așezământ. Momentul politic în care se afla țara, abia ieșită din război, cu economia zdruncinată, impunea în primul rând refacerea ei economică. Vechea Școală de Poduri și Șosele din București nu putea în nici un caz să satisfacă nevoile de cadre tehnice superioare pentru industria unei țări aflate în noile sale granițe și aflată în plină dezvoltare. Toate aceste condiții fac ca, îndată după așezarea administrației românești în Banat să se reactualizeze problema înființării unei școli politehnice, nu ca un moft, ci ca o necesitate firească.

Resursele naturale ale zonei erau bogate și puteau fi valorificate numai prin dezvoltarea industriei, aceasta urmând să fie stimulată de calitatea și competența corpului ingineresc. O politehnică în Banat urma să contribuie la dezvoltarea vieții culturale și științifice, la creșterea intelectualității tehnice românești, la afirmarea spiritului tehnic al Timișoarei, care înregistrase deja o serie de premiere în domeniu.

În 5 noiembrie 1919, Traian Lalescu, susţinea, într-un articol publicat în „Banatul Românesc” că „Frumoasa şi moderna Timişoară, capitală de provincie cea mai populată a României după Bucureşti, oraşul industrial prin excelenţă, nu posedă nici un institut de cultură superioară. Provincia Banatului, aşa de înaintată pe terenul economic şi social, graţie bogăţiilor naturale şi hărniciei locuitorilor săi, se găseşte astfel, din punct de vedere cultural, într-o situaţie de vădită inferioritate faţă de alte provincii româneşti”.

Iar Stan Vidrighin, primarul orașului Timișoara și ulterior rector al Şcolii, solicita Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, într-un memoriu din 27 februarie 1920, înființarea unei Politehnici la Timişoara: „A argumenta necesitatea unei Politecnici în România este lucrul cel mai ușor ... Timișoara este centru industrial. Are astăzi peste 60 de fabrici. În această privință nici un oraș din România mare nu i se poate asemăna. Timișoara deci, luată în sine, are un caracter per eminențiam de oraș industrial, are o viață economică dezvoltată și superioară altor orașe.”

Decretul Regal și primii pași ai „Școlii Politehnice”

Condițiile devin prielnice  odată cu promulgarea Decretului Lege nr. 2521, din 10 iunie 1920, privind înființarea și organizarea școlilor politehnice din România. Prin noua legislație, care a transformat vechea Școală de Poduri și Șosele din București într-o școală politehnică, se deschide calea creerii unor școli similare și în alte părți ale țării.

În septembrie 1920, Ministerul Lucrărilor Publice, sub conducerea căruia se afla învățământul tehnic, desemnează o comisie care, împreună cu factorii locali din Timișoara, să studieze la fața locului condițiile pentru fondarea Școlii Politehnice. S-au putut încheia astfel studiile preliminare, care au stabilit în amănunt toate detaliile de înființare a școlii.

În acelaşi an, în data de 11 noiembrie 1920 este semnat de către Regele Ferdinand Decretul Lege privind înființarea, din 15 Noiembrie 1920, a „Şcoalei Politehnice” din Timișoara. Acestui monarh îi datorăm și memorabila frază rostită câțiva ani mai târziu şi care, între timp, a devenit deviza universităţii: „Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa”.

Înființarea Politehnicii la Timișoara a avut un larg ecou în țară. Camil Petrescu scria, în cotidianul „Țara” din 2 decembrie 1920: „Vestea că Timișoara va, în sfârșit, înzestrată cu mult dorita Politehnică, menită să dea un caracter de oraș universitar acestei capitale a Banatului, a fost primită cu profundă mulțumire de toate straturile societății noastre. Este de netăgăduit că această școală, prin înaltul ei nivel cultural, va contribui foarte mult ca să facă din Timișoara centrul intelectual pe care îl dorim cu toții”.

Istoria Politehnicii s-a scris într-un ritm alert. În primul an, Școala Politehnică și-a început activitatea cu un număr de 117 studenți: 89 înscriși în primul an și 28 în anul pregătitor. La început, cum Școala nu avea un sediu propriu, a funcționat cu un secretariat în cadrul primăriei. Aici au avut loc primele înscrieri pentru candidați și verificarea lor. Cursurile au început la 29 noiembrie 1920, în localul unei școli primare din str. Telbisz, local aflat și astăzi în patrimoniul Politehnicii. În primul an de activitate, conducerea Școlii Politehnice era asigurată de un Consiliu de Perfecționare ce îl avea ca președinte pe academicianul Ludovic Mrazec, directorul Institutului Geologic, profesor la Școala Politehnică și la Universitatea din București, delegat de Academia Română, iar membri erau Traian Lalescu, directorul (rectorul) Școlii Politehnice Timișoara, Constantin C. Teodorescu, subdirectorul școlii, Constantin Răileanu, inginer inspector general, delegat de Consiliul Tehnic Superior, Adalbert Veith, director general al Societății Uzinele Metalurgice și Domeniile din Reșița, delegat de Ministerul de Industrie și Comerț, Stan Vidrighin, directorul Întreprinderii Comunale Timișoara, delegat de Ministerul de Industrie și Comerț, și Augustin Maior, profesor de fizică delegat de Universitatea din Cluj. Corpul didactic era format din rector Traian Lalescu (care preda analiza matematică), Constantin C. Teodorescu (rezistența materialelor și mecanică teoretică), Victor Vlad (geometrie descriptivă), Constantin Cândea (chimie), Augustin Coman (matematici generale), Constantin Stăncescu (fizică), Gheorghe Buicliu (geometrie analitică), Augustin Kalder (desen), Ludovic Varga, Rudolf Munk, Artur Rado, Mihai Popescu, Cerchez Manughevici, Mihai Vasiliu și Aurel Halarevitz.

Consolidare academică și emulație culturală

Încă de la începuturi, în Școala Politehnică timișoreană s-au creat, prin strădania cadrelor didactice valoroase și clarvăzătoare, tradiții sănătoase privind legătura permanentă dintre școală și producție, colaborarea dintre cadrele didactice și marile întreprinderi economice, organizarea de laboratoare pentru munca de cercetare științifică și activitatea practică cu studenții, tradiții care au fost perpetuate și amplificate de-a lungul întregii existențe a universității.

La un an după ce Traian Lalescu a pus prima piatră la temelia acestui locaș, rectorul Victor Vâlcovici, în cuvântul de deschidere a noului an universitar (30 octombrie 1921), menționa existența unui număr de două secții (mine-metalurgie și electromecanică), frecventate de 269 de studenți. În același an, în 1921, a fost înființată „Revista Matematică din Timișoara”, a apărut primul număr din „Anuarul Școlii Politehnice” și a fost înființată„Asociația Sportivă a Studenților”, ce a selectat prima echipă de fotbal a Politehnicii.

Detașat la Timișoara la 1 octombrie 1921, ca rector, Victor Vâlcovici, un apropiat al lui Traian Lalescu, a identificat pașii de urmat în dezvoltarea școlii: „O instituție precum Politehnica prezintă în evoluția ei trei faze mai importante: Prima fază e aceea a nașterii instituției. Ea are un caracter romantic, mai ales prin perioada ce precede nașterea propriu-zisă, perioada de gestație spirituală și de contact cu factorii politici. A doua fază, mult mai importantă în viața instituției, este faza în care să ia ființă și până la forma de maturitate. A treia fază este cea a regimului permanent”. În vastul plan pe care l-a pus la punct pentru devoltarea școlii și-a stabilit ca priorități: construirea unui local propriu; alcătuirea unui corp profesoral la înălțimea misiunii; organizarea și înzestrarea laboratoarelor pe măsura unei Politehnici.

Cât de bine a reușit, reiese dintr-un articol publicat de ziarul Nădejdea în 1924: „Duminică, 2 noiembrie, Școala Politehnică din Timișoara, această înaltă instituție națională culturală a țării și a Banatului, a dat țării noastre primii ingineri, în formarea cărora corpul profesoral al acestei școale a depus tot ce a avut mai bun în sufletul și mintea lui, a depus trudă multă și sudoare ca să dea societății membri noi, membri distinși și folositori. Acest eveniment în sine constituie un punct de reper, o piatră de hotar în dezvoltarea noastră națională, culturală și economică”.

Extensiunea științifică și culturală, inițiată de Traian Lalescu și Victor Vâlcovici sub forma unor conferințe publice, urma să rafineze formarea intelectuală a studenților. Primele trei conferințe, ținute chiar de profesorul Victor Vâlcovici, au fost destinate prezentării teoriei relativității. În anii următori au conferențiat unele dintre eminențele țării, precum Nicolae Iorga, Sextil Pușcariu, Vintilă Brătianu. I.G. Duca etc.

După înființarea, în 1923, a Societății Științifice a Școlii Politehnice, în 1925 apare revista „Bulletin Scientifique de l’Ecole Politehnique de Timișoara”, iar în 1927 se organizează cel dintâi Congres al inginerilor, absolvenți ai Școlii Politehnice.

Înființarea Școlii Politehnice din Timișoara a contribuit din plin, așa cum au gândit făuritorii ei, la dezvoltarea economică și socială a regiunii. Politehnica s-a manifestat în primul rând ca un nucleu de știință și a asigurat personal de înaltă calificare marilor întreprinderi din zonă, facilitând astfel dezvoltarea unei industrii puternice, moderne și competitive. Documentele prezente în arhivele instituției relevă însă și rolul cultural, de sursă pentru răspândirea științei și culturii pe care și l-a asumat Școala Politehnică din Timișoara, în spiritul larg al oricărei universități cu chemare umanistă, de știință pură sau aplicativă. Într-un memoriu referitor la activitatea Școlii se spune: „Pe lângă activitatea de specialitate pe care urma să o dezvolte Școala, ea nu putea lipsi în acest loc, la granița țării, să pășească cu curaj la dezvoltarea unui progres cultural pe scară largă, pentru marele public”.

Unul dintre principalii vectori de popularizare a științei în acea perioadă a fost Revista Matematică Timișoara (RMT), inițiată și condusă de marii matematicieni Traian Lalescu și Valeriu Alaci. Animatori ai vieții culturale din Banat, profesorii și studenții Școlii Politehnice din Timișoara au inițiat o „mișcare culturală la sate”. Traian Lalescu, primul rector al Politehnicii, a organizat o serie de biblioteci școlare, iar studenții au organizat șezători culturale în comune.

Mai târziu, la aniversarea de 10 ani a Politehnicii, tot rectorul Victor Vâlcovici avea să declare despre acele momente de început: „Politehnica era ca un prunc nou născut… lipsea aproape totul”. Dar școala intrase deja pe un drum ascendent. În 1933 se crează două facultăți distincte: Electromecanică și Mine-Metalurgie. În 1937 se aprobă regulamentul pentru conferirea titlului de „doctor inginer”, iar prima diplomă este obținută, în 1939, de Ștefan Nădășan.

Vicisitudinile perioadei interbelice au putut fi învinse în primul rând prin calitatea excepțională a cadrelor didactice din Politehnică, marea lor majoritate fiind formate în mari universități ale Europei. Nume ca Victor Vlad, Marin Bănărescu, Pompiliu Nicolau, Valeriu Alaci, Plautius Andronescu, Corneliu Mikloși, Koloman Bakony și mulți alții au făcut cunoscută universitatea în toate centrele cu greutate din știința mondială. În aceeași perioadă, Politehnica timișoreană a avut și o adevărată pleiadă  de studenți eminenți, deveniți ulterior adevărate somități ale școlii și științei românești: Ștefan Nădășan, Remus Basil Răduleț, Aurel Bărglăzan și alții. Prestația acestor corifei ai Școlii Politehnice din Timișoara i-a consolidat poziția, propulsând-o definitiv printre valorile instituționale perene ale României.

Politehnica în vreme de război și rolul de nucleu universitar

Perioada celui de-al doilea război mondial a fost foarte grea pentru Școala Politehnică. Rectorul de atunci, Plautius Andronescu, a trebuit să lupte pentru supraviețuirea școlii, pentru păstrarea localurilor acesteia și pentru menținerea unor condiții decente pentru studenți și profesori. În acele timpuri s-a realizat, totuși, visul unuia dintre ctitorii de marcă ai Politehnicii, profesorul Victor Vlad, pentru care a militat aproape 20 de ani: înființarea, la 11 noiembrie 1941, a Facultății de Construcții. De menționat este faptul că, din cauza condițiilor de război, profesorii acestei facultăți nu au primit, în primii doi ani, nici un salariu pentru munca depusă.

Politehnica timișoreană a fost nucleul în jurul căreia s-au creat noi facultăți și institute de învățământ superior. În 4 noiembrie 1938, Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj se transformă în Facultate de Agronomie, subordonată Politehnicii din Timișoara. În 1940, aceasta se mută la Timișoara, unde funcționează în cadrul Politehnicii. La 30 iulie 1945 are loc promulgarea de către Regele Mihai I al României a Legii 617 pentru înfiintarea Facultatii de Agronomie, în cadrul Politehnicii din Timișoara, unde a funcționat până la 1 septembrie 1948, dată la care s-a constituit ca Institut Agronomic independent. Încă din 1944, în memoriul adresat Regelui de către ministrul educației, privind înființarea unei universități în Timișoara (ce urma să cuprindă mai multe facultăți, dar în final s-a înființat doar cea de Medicină), se precizează că „Unele catedre vor putea beneficia de ospitalitatea Politehnicii din Timișoara, care este bine utilată și dornică de a contribui la consolidarea culturală a Banatului”. Reforma învățământului din 1948 avea să îndeplinească un vis al timișorenilor, înființarea unei universități, al cărui embrion l-a constituit Institutul Pedagogic, înființat în acel an. Din lipsa unei clădiri proprii, institutul a funcționat, până la finele anului 1950, în clădirile Politehnicii, iar cei dintâi profesori ai noului institut pedagogic au fost recrutați din rândul unor eminenți dascăli ai Institutului Politehnic, în frunte cu prof.dr. docent Mihai Ghermănescu, care a devenit și primul său director. Un alt cadru didactic al Politehnicii, profesorul Ioan Curea, refugiat la Timișoara în 1940, care a înființat Stația seismografică a Institutului Politehnic Timișoara, a devenit primul rector al Universității Timișoara (actuala Universitate de Vest). Încă înainte de anul 1948, viața științifică din Banat se coagulează în jurul unor personalități precum: Cornel Micloși, Dan Mateescu, Remus Răduleț, Ilie Murgulescu, Coriolan Drăgulescu, Alexandru Cisman, formați la Berlin-Charlottenburg, Karlsruhe, Göttingen, Dresda, Nancy, Versailles etc., profesori în Școala Politehnică din Timișoara, care au construit nucleele de bază ale Bazei de Cercetări a Academiei Republicii Populare Române, creată la 1 septembrie 1951.

Perioada postbelică: reforme, revoltă și expansiune tehnologică

Un salt în dezvoltarea Şcolii Politehnice se petrece în anul 1948 când, prin reforma învăţământului, Şcoala Politehnică din Timişoara devine Institut Politehnic, cuprinzând patru facultăţi şi anume: Mecanică, Electrotehnică, Construcţii şi Chimie Industrială, totalizând 12 secţii de specializare, toate cursuri de zi având durata, iniţial de patru ani şi ulterior de cinci ani. Dezvoltarea impetuoasă a economiei în general și a industriei în special au determinat creșterea rapidă a nevoii de specialiști, dar și a nivelului de pregătire al acestora, din ce în ce mai ridicat.

În 1949 iau ființă cursurile speciale de 2 ani, pe lângă facultățile de Mecanică și Electrotehnică, pentru „promovarea elementelor capabile din rândul muncitorilor ocupați în producție, cărora regimul burghezo-moșieresc le-a limitat posibilitățile de instruire și afirmare”. Acestea au funcționat până în 1951, când au fost înlocuite cu Facultatea Muncitorească, cu durata studiilor de doi ani, care și-a desfășurat activitatea timp de patru ani (până în 1955) pe lângă Institutul Politehnic Timișoara.

Pentru a răspunde nevoilor crescânde de specialiști și a crea posibilități de pregătire superioară celor ocupați, fără scoatere din producție, în anul universitar 1950-1951 au luat ființă, pe lângă unele facultăți ale institutelor de învățământ superior, cursurile fără frecvență și cursurile serale, cu durata studiilor de 6 ani. La Institutul Politehnic Timișoara, cursurile fără frecvență au funcționat pe lângă Facultatea de Electrotehnică (1952-1968), Facultatea de Mecanică (1956-1961), Facultatea de Chimie Industrială (1955-1965) și Facultatea de Mecanică Agricolă (1962-1966).

Cursurile serale au funcționat din anul 1952 la Facultatea de Electrotehnică, din 1959 la Facultatea de Mecanică și din 1961 la Facultatea de Construcții.

În 1956, mişcările din Ungaria au trezit sentimente de simpatie în rândul studenţilor. La Timişoara, revolta studențească anticomunistă, pornită la Cantina Politehnicii, a fost înăbușită de Securitate, iar zeci de studenți au ajuns în închisoare. Grupul de iniţiativă era format din studenţi din anii terminali ai Facultăţii de Mecanică.

Dezvoltarea Institutului Politehnic continuă în ritm accelerat, concomitent cu diversificarea profilelor. Astfel, în anul universitar 1953-1954, a luat ființă Facultatea de Material Rulant, cu două secții, locomotive și vagoane. În 1962, prin transfer de la Craiova, se adaugă și Facultatea de Mecanică Agricolă. 

Tot în acea perioadă se înființează Centrul de Calcul a Institutului Politehnic Timișoara (1961), prin care universitatea intră, de timpuriu, în era informațională, fiind chiar pionier al acestui domeniu. De altfel, în același an (1961) a fost pus în funcțiune MECIPT-1 (Mașina Electronică de Calcul a Universității Politehnica Timișoara), primul calculator alfa numeric din țară și primul calculator din mediul universitar din România.

Din anul universitar 1968-1969, pe lângă facultățile de Mecanică și Construcții, iar din toamna anului 1969 și pe lângă Facultatea de Electrotehnică, au luat ființă secțiile de subingineri, cursuri de zi, cu durata studiilor de 2,5 ani, și cursuri serale, cu durata studiilor de 3,5 ani. O formă mai deosebită de cursuri de subingineri seral de 4 ani au fost înființate de Politehnica Timișoara pe lângă mari întreprinderi: Electrocentrale Porțile de Fier (o singură serie), Întreprinderea Mecanică Timișoara și Întreprinderea de Vagoane Arad (care au funcționat între 1972 și 1988).

La aniversarea semicentenarului, în 1970, când universitatea își schimbă numele în Institutul Politehnic „Traian Vuia” Timișoara, iar paleta de competențe se diversifică prin crearea secțiilor de subingineri, electronică și arhitectură, instituția avea 5 facultăți, 24 de secții de specializare, 537 de cadre didactice, 5653 de studenți și 1318 angajați ca personal auxiliar.

Urmează un deceniu de remarcabilă extensie, când se înființează institutele de subingineri de la Reșița și Hunedoara (1971), se construiește Secția de Prototipuri și Microproducție în profil mecanic și electric, SPM, cum i se spunea pe scurt (1973), se construiesc clădirile Centrului de Calcul Electronic (1975), Facultatea de Electrotehnică (1976), noile spații ale Facultății de Mecanică (1977),  începe edificarea noilor clădiri ale Facultății de Chimie Industrială, ale Facultății de Construcții și a pavilionului de Orologerie.    

În 1980, anul maximei sale extensii, Institutul Politehnic „Traian Vuia” Timișoara avea 15000 de studenți, 868 de cadre didactice, 280 de laboratoare, 17 cămine studențești, cu 8500 de locuri, și spații de învățământ însumând 60707 mp.

De la 1980 la prezent: adaptare și modernizare continuă

Ultimii ani ai regimului comunist, marcați de economii, austeritate și stoparea investițiilor, dar și primii ani ai tranziției de după 1989 au dus la un ușor recul al Politehnicii, după care a urmat un nou reviriment, în special după reintroducerea autonomiei universitare, refacerile radicale ale programelor de studii, adoptarea Cartei Universității, compatibilizarea cu normele europene în domeniu și, ulterior, adoptarea sistemului Bologna.

Astăzi constatăm că Timişoara este în continuare centrul principalei zone de dezvoltare economică a României, iar aceasta nu ar fi fost posibilă fără eforturile conjugate ale cadrelor didactice, care au ţinut mereu ridicată ştacheta calităţii actului educaţional, cu o exigenţă care, poate, uneori, a părut exagerată învăţăceilor, ale studenţilor şi absolvenţilor Politehnicii, care însă au înţeles necesitatea unei pregătiri temeinice în domeniul ingineresc. De-a lungul timpului, peste 130 000 de absolvenţi au dus mai departe spiritul Politehnicii şi au adus o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea cercetării şi a economiei, nu doar în România, ci şi pe alte meleaguri, calitatea de inginer format la Timişoara fiind o carte de vizită respectată şi apreciată oriunde în lume. Nu întâmplător, Universitatea Politehnica Timişoara, cea mai veche instituţie de învăţământ superior din vestul ţării, este inclusă azi în categoria celor mai valoroase instituţii de învăţământ superior, aceea a universităţilor de educaţie şi cercetare avansată.

În prezent: campus modern și parteneriate strategice

Conducerea Universităţii Politehnica Timişoara a fost preocupată mereu de asigurarea celor mai bune condiţii pentru studenţii săi. Spaţiile de învăţământ sunt generoase, cu amfiteatre modernizate, cu zeci de laboratoare moderne pentru cercetare sau pentru punerea în practică a noţiunilor teoretice învăţate, cămine modernizate pentru toţi studenţii săi, cantine şi restaurante studenţeşti, cea mai modernă bibliotecă universitară din ţară, baze sportive cum nu mai are nici o universitate din România. Iar toate facilităţile sunt puse gratuit la dispoziţia studenţilor. Mai mult, Universitatea Politehnica Timişoara recompensează performanţa academică, oferind printre cele mai mari burse, atât din fonduri publice, cât şi din veniturile proprii, pentru studenţii care se fac remarcaţi prin performanţe la învăţătură, în activitatea de cercetare, de voluntariat sau de reprezentare a universităţii la diferitele manifestări şi concursuri ştiinţifice, culturale sau sportive.

Prestigiul de care se bucură universitatea noastră e reflectat şi prin acordurile încheiate cu aproape 400 de universităţi din toată lumea, ceea ce facilitează programele de mobilitate pentru studenţi, masteranzi, doctoranzi şi cadre didactice, derularea unor proiecte comune de cercetare, participarea la manifestări ştiinţifice şi susţinerea diplomelor în cotutelă.

Universitatea Politehnica Timişoara are peste 200 de parteneri economici cu care are încheiate contracte de colaborare. Astfel, inserţia profesională a absolvenţilor este rapidă şi aproape de limita maximă. Mari companii din Timişoara, dar nu numai, au venit şi vin în continuare către Politehnica, susţinând activitatea didactică, pe de o parte prin amenajarea unor laboratoare, iar pe de altă parte prin susţinerea adaptării programelor de studii la noile realităţi ale pieţei muncii. În acest sens, a fost înfiinţat, în 2012, Comitetul Director al Universităţii Politehnica Timişoara, care consiliază conducerea instituţiei privind măsurile de reformă a programelor de studiu.

Privire spre viitor

Care va fi viitorul Școlii noastre? Este pregătită să răspundă schimbărilor unei societăți tot mai complexe, mai dominate de incertitudine, care se va centra tot mai mult pe individ și nevoile sale, tot mai polivalente și variate? Va reuși Politehnica noastră să își asume rolul de cultivare complexă și diversă, caracterul comprehensiv într-o lume a mobilității fizice și virtuale în care individul se individualizează tot mai mult? De fapt, viitorul începe azi. Cu speranță, încredere și credința că întotdeauna Politehnica timișoreană va fi la înălțimea celor care au făurit-o și au dus-o până la prestigiul de care se bucură astăzi.